Cum am descoperit muntele


Mă duceam an de an la munte și stăteam 10 zile la casa de odihnă, cu 3 mese plătite pe zi și pătura întinsă pe iarba din spatele complexului de cazare, unde 20 de copii jucau volei urlând în gura mare și din când în când îmi trânteau câte-o minge în cap. Seara ieșeam la o bere la terasă și un dans, apoi dormeam dusă în aerul tare de munte.

Într-o zi, nu știu cine din grup a avut ideea să urcăm pe munte, la o cabană. Ura! am strigat toți. Eram în sandale cu toc, dar mi-am zis că nu-i problemă. Și mai aveam un pardesiu cu glugă, în caz că plouă... Am urcat poteca prin pădure până când s-a înserat, prea mult ca să ne mai putem întoarce, când tocmai am constatat că ori cabana nu mai era, ori greșisem drumul. Atunci cineva a zis că mai e una mai sus, trebuie doar să mai urcăm puțin, că e mai ușor să mergem în sus decât în jos, ajungem mai repede... Și am continuat să urcăm, iar drumul era din ce în ce mai greu, s-a lăsat noaptea și frigul, iar când s-a terminat pădurea, am ajuns pe un brâu îngust care înconjura muntele, pe care zăpada se depusese bine și primul din grup trebuia să facă potecă. Eu eram tot în sandale cu toc. Dar am continuat să merg, până când n-am mai putut, pur și simplu, să fac niciun pas. Cel de lângă mine a înțeles și a oprit tot șirul, care oricum nu putea trece pe lângă mine nefiind loc, mi-a dat o lămâie și mi-a zis s-o mănânc așa, ca pe un măr. M-am uitat mirată: cum să mănânc lămâia fără cuțit și zahăr? Apoi am mușcat din ea și n-am simțit nimic, așa că am continuat fără să mă mai mir de ceva.

Nu mai știu cum am continuat drumul, nici ce simțeam sau ce gândeam, mergeam mereu, știind doar că nu mă pot opri. Când am ajuns la cabană era miezul nopții și niște drumeți strânși în jurul focului se uitau mirați la sandalele mele cu toc, în timp ce cabanierul ne aducea ceai cald. Am dormit pe saltele, cu hainele umede încă și picioarele umflate și julite. A doua zi am coborât și, ajungând jos, am privit muntele care parcă dintrodată arăta altfel, cum nu-l mai văzusem nicicând înainte.

Din noaptea aceea am iubit muntele, mi-am luat cel mai mișto echipament de drumeție și, fără să spun la nimeni, am urât toată viața sandalele cu toc...

Articol scris de Ana


Ana la munte

Notă: Acest material a fost primit de la Ana pentru secțiunea "Articole de la cititori".

Articol publicat de (20 iunie 2015)


Comentarii
This page loaded in 0.006 seconds. Memory usage: 354 - 409 KB.